„Fericit artistul care, împlinindu-şi opera,
ştie unde să se oprească,
spre a lăsa loc necuvintelor”.
(dr.Elena Dulgheru, autor şi critic de film)


Ca subiect de film, autismul se pare că tentează. Tentează atât producătorii, cât şi cei care vizionează. A imita o persoană cu autism, a empatiza cu aceasta intrând în pielea personajului nu este deloc uşor. Puţini actori sunt cei care se apropie cât mai fidel de realitate, pentru că un astfel de rol, după părerea mea, ar trebui să implice curajul de a fi celălat, de a trăi autismul, şi mai presus de orice de a-l înţelege şi de a schimba ceva, în sens pozitiv, în viaţa proprie şi a celorlalţi. Nici pentru regizori şi scenarişti nu este uşor, ca să faci ceva cu adevărat autentic, ceva care să reflecte realitatea a ceea ce vrea să se prezinte; de aceea de cele mai multe ori se alege calea cea mai sigură a inspirării din cazuri reale, lăsând apoi regia să transpună subiectul într-o notă cât mai originală.

Preocupările pentru acest gen de filme, din punctul meu de vedere, filme despre autism, au sensibilizat mulţi regizori, i-au provocat şi majoritatea dintre ei au reuşit să aducă pe marele şi micul ecran producţii foarte reuşite, educative şi cred, în primul rând să deschidă universul cunoaşterii pentru toţi aceia care până atunci nu aveau nici cea mai mică idee despre astfel de persoane şi modul lor de a fi, despre modul de a se manifesta în societate şi de a relaţiona cu cei din jur, despre drama părinţilor sau a celor ce îi au în grijă. Filmul artistic cu astfel de subiecte este mai uşor de asimilat şi de acceptat decât documentarele, care se adresează cu precădere unui anumit gen de spectatori.

Această formă de autism prezentată de regulă în filme se manifestă prin anumite caracteristici care sunt mai accesibil de interpretat şi care pot reflecta mai uşor geniul din această tulburare; sindromul Asperger şi Autismul înalt funcţional fiind mai degrabă abilităţi decât dizabilităţi, punându-se accent pe o anumite abilitate, care se dezvoltă la aceste persoane în mod cu totul diferit decât la persoanele tipice. În speranţa că cele prezentate mai sus stârnesc curiozitatea şi interesul nu-mi rămâne decât să urez vizionare plăcută şi de folos.


Un film, după părerea mea foarte reuşit şi actual, despre un adolescent, cu Asperger, este Ben X (2007), de producţie daneză (cuvântul în limba daneză, benx înseamnă „sunt un nimeni”), care îl aduce în centrul atenţiei pe Ben (Greg Timmermans) cu preocupările şi frământările specifice vârstei adolescente marcate de autism, dar care în plus se confruntă cu durerea şi frustrarea de a nu fi înţeles de cei din jur, în special de colegii de liceu, reuşeşind în final, printr-o strategie bine gândită, inspirat din jocurile online pe calculator de tip role-playing de care este obsedat şi a făcut fixaţie, să le dea o adevărată lecţie de viaţă. Filmul este inspirat dintr-un caz real şi îmbină genul artistic cu documentarul, lăsând în aceasată parte, ca personajele să vorbească din când în când despre personajul principal.


Producătorii s-au arătat interesaţi nu numai de filme în care să prezinte personaje cu tulburări din spectrul autist, ci şi cu alte dizabilităţi, cum ar fi sindromul Down, afecţiune mult mai uşor de recunoscut fizic, datorită aspectului de mongoloid al celui afectat. Este cazul filmului belgian A opta zi (1996), unde Pascal Duquenne este chiar o persoană cu sindrom Down, care interpretează, ca actor, foarte bine rolul unui tânăr orfan, Georges, dintr-un centru pentru persoane cu dizabilităţi, care suferă de acest sindrom şi care trăieşte doar în prezent. Filmul este una dintre producţiile cu personaje reale, în sensul că, actorul suferind de însăşi boala pe care o interpretează este deja în pielea personajului: stereotipiile, manifestările, reacţiile şi chiar modul de a gândi, fiind chiar ale unei persoane cu sindrom Down. Titlul filmului este foarte interesant, dat chiar de Georges, când remarcă faptul că, a opta zi, e ziua în care l-a creat pe el Dumnezeu, ca persoană cu sindrom Down.


Un film de excepţie, un film-lecţie despre copii-părinţi-educatori, care cresc şi educă într-un sistem de învăţământ ce se vrea modern, dar care funcţionează după clişee de mult depăşite. Producţie indiană, Steluţe pe pământ (2007), derulează povestea unui băieţel de 8 ani, Ishaan Awasthi (Darsheel Safary), care pare să trăiască tot timpul într-o altă lume, este neînţeles şi etichetat ca nefiind bun de nimic, îndărătnic şi obraznic, de către proprii părinţi şi educatorii din şcoală. Aşa ajunge la o şcoală de corecţie, unde se izolează de toţi cei din jur, trăind adevărate drame interioare, pentru că nici aici nu poate fi înţeles. Dar apare un profesor de arte, Nikumbh (Aamir Khan) de la o şcoală specială, cu experienţă pentru învăţământul special, care descoperă că Ishaan are dislexie şi pe deasupra este foarte talentat la desen. Modul lui de a aborda predarea învăţământului, nonconformistă, şochează, dar aduce rezultate excepţionale. Filmul este un preţios material didactic şi o adevărată lecţie pentru profesori şi părinţi, tocmai datorită metodelor variate şi adecvate pe care Nikumbh le pune în practică, atât faţă de copil, cât şi faţă de părinţii acestuia şi colegii-profesori.


În lumea tăcerii (2004), în original „The unexpected journey”, inspirat şi acesta dintr-un caz real, protagoniştii sunt doi copii gemeni, Steven şi Phillip a căror tânără mamă, de curând despărţită de soţ, luptă cu toate forţele şi pe toate căile (problemele şcolare, terapia, integrarea în societate) pentru a dărâma prejudecăţile despre această afecţiune şi pentru a demonstra tuturor că, băieţii ei merită a doua şansă. Aceştia, ajunşi la finalul filmului aproape de adolescenţă, demonstrează că a fi autist nu te împiedică să cânţi la chitară şi să joci şah, şi mai ales, cât de mult ajută perseverenţa şi încrederea pentru a învinge şi cele mai grele şi dificile obstacole ale vieţii, arătând tuturor că miracolele sunt posibile.